În oglindă se reflecta faţa unei femei de 49 de ani. Guşă proieminentă, pomeţii sunt lăsaţi, pielea ridată.
Arat îngrozitor. “Ei şi ce, doar nu mă iau eu de nevastă” gândesc în timp ce îmi trag paltonul peste umeri şi ies din casa zăngăning binedispusă cheile.
Cobor în parcare şi apăs pe butonul din dreapta al telecomenzii, nimic, apăs pe cel din stanga şi buburuza mea credincioasă scoate un chiuit de fericire de undeva din spatele unui “Range Rover”. Restul drumului spre bancă a fost obişnuit. Şoferi care ţipă la mine fără nici un motiv, claxoane, agitaţie, într-un cuvânt, o viaţă de şoferiţă începătoare. Ajunsă la servici, îmi fac o cafea şi mă aşez la birou.
Nimic neobişnuit, până la vre-o trei după amiaza, când văd intrând în bancă o femeie bătrână într-o fustă viu colorată. Pe cap purta un batic roşu cu modele ce pareau să fi fost o dată flori. În urma ei rămân privirile agitate ale celorlalţi clienţi. Uni îşi şoptesc, alţi strâmbă din nas, majoritatea se fac că nu o observă şi îşi văd de treabă . Femeia se aşează pe scaunul din faţa mea.
- Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?
- Bună ziua, aş vrea şi eu să fac un cradit’ de ăla.
- Un credit, da sigur, dar ştiţi că trebuie să aveţi un venit minim. Pensie poate?
- Ştiu’ ştiu’ da aş vrea să mă’ înţa’legeţi şi pe mine că nam’
Inainte să pot spune ceva, bătrâna băgă mâna în buzunar şi scoate de acolo un lanţ de capătul căreia se bălăngănea un medalion în formă de broască. Lumina care bătea pe biroul meu făcea ca cele două cristale roşi, care îi ţineau loc de ochi, să pară în flăcări. Îmi întinde încet medalionul ...
- E frumos, dar mă tem că tot nu am cu ce să vă ajut. Adică dacă nu aveţi ...
- Nu contează maică’ , ia dumneata . Cado’ de la mine. Să’ţi poarte noroc. Las aicişa şi dosaru şi poate mă puteţi ajuta aşa că întră' noi , babele.
Apoi , rânjeşte sinistru şi pleacă. Eu rămân acolo complet blocată de întâmplare. Mă uit la medalion. Să-l iau, să nu-l iau ...
