Stafiuta

Cand intr-un bloc de pensionari moare o fata de unsprezece ani, stirea paralizeaza locatarii. Batranii se dezmeticesc cel mai repede. Moartea a tintit gresit. E rost de petrecere. Undeva, ceva s-a defectat. Ei spera ca defectiunea sa mai dureze . Un an, doi, un secol, mai bine copii decat ei. Alina a fost mereu mai palida si cam slabuta, O poreclisem stafiuta. Ieri s-a implinit o saptamana de cand stafiuta a parasit pentru totdeauna blocul nostru.

Dupa luni de arsita, aseara a plouat. Am deschis ferestrele sa intre aer imbatat de ploaie. Un cires plangea peste trandafirii vecinilor. Iar in capatul gradinii, in rochie alba de ingeri, plangea stafiuta. Am incalecat pervazul, ploaia se scurgea pe mine, prin mine, m-am scurs in gradina si am zis: “Salut, sunt Alex, pitic!” Stafiuta a ridicat capul, in parul ei stropii se adunasera in ciorchini transparenti si ea era transparenta.

A incovoiat un deget spre mine , un deget transparent si mi s-a parut ca spune “Vino”. Undeva, in timp ce ma apropiam de ea, din spatele blocurilor, se catara pe cer soarele, iar departe vuiau primele tramvaie. Stafiuta s-a ridicat, era de doua ori mai inalta decat fusese in viata si a suierat : “Te misti prea incet, pitic. Diseara vino mai devreme”